Dragomir Hurmuzescu – fondatorul invatamantului electrotehnic din Romania

Categories: Personalitati

Dragomir Hurmuzescu_Centrul pentru Studii ComplexeAcum mai bine de o suta de ani, in 1894, fizicianul Dragomir Hurmuzescu a construit electroscopul care-i poarta numele, avand ca izolant materialul numit de el „dielectrina”, utilizat in multe laboratoare pentru cercetarea proceselor de ionizare si a celor radioactive.

Considerat fondatorul invatamantului electrotehnic si initiatorul primei scoli de fizica experimentala din Romania, Dragomir Hurmuzescu este unul dintre cei mai reprezentativi fizicieni romani de la finele secolului al XIX-lea si inceputul sec. XX.


Anii de scoala si primele cercetari experimentale

Nascut la 13 mai 1865 in Bucuresti, urmeaza gimnaziul „Mihai Bravu” in perioada 1881 – 1887, apoi frecventeaza, cu unele intreruperi si ezitari, cursurile Facultatii de Stiinte din Bucuresti. In 1887, in urma unui concurs, obtine bursa „Iosif Niculescu”, care-i asigura o deplasare de studii la Paris, unde dupa 3 ani obtine licenta in stiinte fizico-chimice la Facultatea de Stiinte a Universitatii din Paris.

Este remarcat de profesorul Gabriel Lippmann (descoperitorul fotografiei in culori si laureat al premiului Nobel), care-i permite accesul in laboratorul sau de electricitate si caldura. Dupa 6 ani petrecuti in acest laborator, obtine titlul de doctor in fizica. Teza sa este experimentala si se refera la masurarea, cu mare precizie, a raportului dintre u.e.s. (unitatea electrostatica) a sarcinii electrice si u.e.m. (unitatea electromagnetica) a sarcinii electrice, care potrivit teoriei lui Maxwell trebuia sa fie egal cu viteza luminii in vid. Rezultatul obtinut este citat in tratatele clasice de electricitate (de exemplu cel al lui Jeanes).

In aceasta perioada sunt relevante trei realizari: constructia unui dinam cu 4 indusi in serie, care furniza o tensiune de 3×1000 V, constructia unui electroscop perfectionat (cu care in 1899 Pierre si Marie Curie vor face primele lor experiente asupra radiului, iar Becquerel il va utiliza in 1903 in cercetari de radioactivitate, distinse cu premiul Nobel), iar cea de-a treia, prepararea noului izolant folosit in constructia de electroscoape si care se numea „dielectrina”.

Activitatea stiintifica

In 1896, Dragomir Hurmuzescu se intoarce in tara avand licenta in fizica (fiind clasat primul pe promotie), doctoratul in fizica si multe cercetari experimentale. In tara, continua activitatea de cercetare stiintifica, construind noi tipuri de electroscoape si electrometre, concocmitent cu initierea de noi linii de cercetare: telegrafia fara fir, radioactivitatea petrolului si a apelor minerale din Romania.

Odata cu inaugurarea noului palat al Universitatii din Iasi, in octombrie 1898, i se pune la dispozitie din partea statului roman suma de 150.000 lei pentru a echipa un laborator modern de fizica. In 1900 devine profesor titular la Catedra de gravitatie, caldura si electricitate. In acelasi an se alatura initiativei lui Petru Poni de a fonda revista „Annales scientifiques de l’Universite de Iassy”, devenind secretar stiintific al redactiei, si infiiteaza Societatea de stiinte din Iasi, presedintele ei fiind Petru Poni, iar secretar Dragomir Hurmuzescu.

Din initiativa lui, in 1934 a fost posibila organizarea in Bucuresti a primului Congres de stiinte din Romania.

Fondator al invatamantului electrotehnic din Romania

O alta componenta a activitatii lui o constituie preocuparea pentru intretinerea si organizarea invatamantului electrotehnic superior din Romania. In 1910 ia fiinta scoala de electricitate de pe langa Facultatea de stiinte din Iasi, al carei director este si in jurul careia se va forma mai tarziu Institutul Politehnic din Iasi.

Transferat la Bucuresti in 1913, Hurmuzescu devine director al Institutului Electrotehnic din Bucuresti, profesor la Catedra de aplicatiile caldurii si electricitatii de la Facultatea de stiinte si decan al respectivei facultati. In 1926 creeaza la Bucuresti prima statie de radiodifuziune din Romania, iar in 1928 este ales presedintele consiliului de administratie al Societatii Romane de Radiodifuziune.

La 21 mai 1916 este ales membru corespondent al Academiei Romane, iar in 1932 membru de onoare al Societatii Franceze a Electricienilor.

In 1937 se retrage din viata activa. A scris (dar nu a tiparit) cursuri de „Caldura si electricitate” (Iasi 1900) si de „Elactricitate generala si aplicata” (Bucresti 1934). In 1906 (cu ocazia implinirii a 40 de ani de domnie a regelui Carol I) a scris un scurt compendiu despre invatamantul din Romania in perioada anilor 1866 – 1906.

Moare in 1954, pe 29 mai, in Bucuresti, aproape uitat si desconsiderat in acea perioada de trista amintire care a fost „epoca stalinista”.